Biserica Sfantul Nicolae si Adormirea Maicii Domnului din Maia
MISIUNEA PAROHIEI AZI
Administrator: 22-01-2017 09:27:52 in Articole pe Larg
       Misiunea parohiei este aceeași cu cea a Bisericii în totalitate, iar aceasta împărtășește unul și același Har dumnezeiesc și continuă cele trei aspecte ale activității Mântuitorului: profetică, arhierească, împărătească. 
Câteva date asupra misiunii profetice în istoria omenirii, al cărei început, conform descoperirilor arheologice, se pierde în negura vremii , confirmă faptul că oamenii de diferite credințe s-au adresat zeităților fie direct, cum vedem că procedează Cain și Abel când aduc jertfe lui Dumnezeu, fie în mod indirect, printr-un intermediar, preotul, cum va fi cazul la religiile semitice și mai ales în Creștinismul Ortodox, unde există un cult privat și unul public, condus de un preot. Se pune însă întrebarea: când apare primul preot, începând cu ce mileniu, și dacă acesta învață comunitatea sau aduce rugăciuni în numele unei comunități? Sau, în epoca matriarhală despre care vorbesc antropologii, existau femei preotese și, dacă da, le revenea și slujba profetică în religia respectivă? Se știe că, de pildă, în Egiptul antic faraonul (regele) îndeplinea și oficiul de mare preot, dar nu este sigur că el profesa o doctrină, că adresa rugăciuni pentru popor și din partea poporului, sau nu știm cine îl numea pe el ca preot și de la ce vârstă anume (căci au fost și regi copii, minori). Sunt întrebări la care nu prea avem răspunsuri . În timpurile premozaice, pentru prima dată, se face pomenire în cartea Facerii 14, 19, de un preot al lui Dumnezeu Cel Preînalt, Melchisedec, contemporan cu patriarhul Avraam (deci pe la anul 1500 a. Hr.), dar nu se spune dacă el predica ceva, nu se spune nimic despre vreo trimitere de către Dumnezeu la o anumită comunitate. Nici de preotul Ietro din țara Madianului, socrul lui Moise, nu știm cui se închina, ce atribuții avea, mai ales din cele profetice. Abia mai târziu, în mozaism, vom întâlni cazuri de chemări și trimiteri cu atribuții anume (apostolat sau misiuni), cum vedem că era învățarea –predarea Legii (Levitic 10,11; Deuteronom 24,8; 27,8; 31,9-13; Ieremia 2,8; Maleahi 2, 7). Înainte de Melchisedec și de Avraam, părintele poporului ales, Biblia ne relatează despre o legătură a lui Noe și a altor patriarhi cu Dumnezeu, de la care ei primesc unele îndrumări. În tradiţia apostolică şi patristică a Bisericii întâlnim multe chipuri luminoase de păstori duhovniceşti care şi-au dăruit întreaga viaţă misiunii Bisericii. Unul dintre aceștia este Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur (347-†407), Arhiepiscopul Constantinopolului, cel mai mare predicator al Bisericii Ortodoxe. El a apărat şi promovat sfinţenia şi demnitatea familiei, lumina şi virtuţile vieţii monahale şi lucrarea filantropică a Bisericii în societate. A fost nu doar un mare tâlcuitor al Sfintei Scripturi, ci şi un luptător pentru demnitatea fiinţei umane, pentru dreptate şi sfinţenie. Temeiurile teologice ale misiunii în studiul „Misiune şi mărturie creştină” , Arhid. Ioan Ică jr. însumează o serie de argumente teologice cu privire la misiunea creştină, care se pot reduce la trei aspecte esenţiale: Trimiterea Fiului şi a Sf. Duh în lume de către Tatăl, trimiterea Apostolilor la propovăduire de către Hristos, trimiterea Bisericii care, prin slujitorii investiţi vor desfăşura misiunea încredinţată până la sfârşitul veacurilor . În înţeles biblico-dogmatic, trimiterea Fiului şi a Sfântului Duh este o expresie a iubirii lui Dumnezeu faţă de om, pentru care Sfânta Treime poartă grija deosebită în perspectiva mântuirii sau readucerii lui la „starea cea dintru început”. Tatăl, izvorul dumnezeirii şi principiul unităţii acesteia, cel care are iniţiativa creării fiinţei umane, are şi dorinţa mântuirii ei prin Fiul (Ioan 3,17 şi 12,47; I Ioan 4,14 şi Luca 9,55). Pentru om, Tatăl nu pregetă să facă orice, până la jertfa Unicului Fiu pe care îl „trimite” să vestească voia şi iubirea Sa: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16) . Din această perspectivă, Treimea este într-o permanentă misiune, căci evenimentul venirii istorice a lui Hristos şi trimiterii Duhului în lume devine generic prin asumarea roadelor lucrării Treimii de către fiecare creştin, prin Duhul Sfânt. Unitatea de lucrare misionară a Treimii în lume se desăvârşeşte în Cincizecime. Misiunea primeşte valoare mântuitoare, fiindcă vestește apropierea „împărăţiei cerurilor” (Matei 10,7), care este dăruită exclusiv celor ce se mântuiesc: „Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 15-16). Misiunea apostolilor devine prelungirea misiunii lui Hristos, care este în mijlocul lor numai în măsura în care ei se alfă ÎN MISIUNE: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am spus vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 19-20) . Misiunea nu se termină până la sfârşitul veacurilor, până când toată lumea va lua la cunoştinţă despre dragostea lui Dumnezeu. Misiunea creştină dată de Hristos devenea la noii creştini mărturie a vieţii de comuniune şi de iubire , căci ce dovadă mai mare de iubire poţi arăta semenului decât grija ca el să se mântuiască, să trăiască veşnic. 
       Misiunea înseamnă, împărtăşirea de viaţă iubirii treimice încă din timpul vieţii pământeşti, având ca mijloace concrete vizibile Cuvântul Evangheliei şi Tainele dătătoare de har, prin care lucrează Duhul Adevărului. Primelor comunități creștine de origine ebraică ivite ca urmare a predicii lui Iisus Hristos și a apostolilor săi foarte curând li s-au alăturat și comunitățile de origine păgână născute (mai ales) din apostolatul lui Saul din Tars, care a purtat, a inserat creștinismul într-un context mai amplu, atât geografic cât și cultural. Răspândindu-se în tot bazinul mediteran, în sec.I, creștinismul primar a avut la început o apariție predominant urbană: centrele mai importante fiind Antiohia, Corint, Efes, Alexandria și Roma. Această răspândire în aria geografică mediteraneană a favorizat posibilitatea transmiterii mesajului creștin atât în limba greacă cât și în limba latină. În primele trei secole ale erei creștine, în pofida apariției crizelor interne (pe teme doctrinare: gnosticismul, marcionismul, maniheismul, docetismul, nestorianismul,montanismul, pelagianismul ș.a.) , crize care au dus la apariția unor Biserici cu caracter autonom, creștinismul a continuat răspândirea sa atât în imperiu cât și în afara lui. Această răspândire n-a fost oprită nici măcar de persecuțiile dezlănțuite de unii împărați romani. Având ca temei îndemnul Mântuitorului rostit către ucenici înainte de Înălțarea Sa la cer, „propovăduiți Evanghelia la toată făptura“ (Mc. 16, 15), Biserica adresează chemarea Sa mântuitoare tuturor oamenilor, indiferent de categoria socială, de neam, rasă, gen sau vârstă. Este evident faptul că și Mântuitorul Hristos, de-a lungul timpului petrecut în mijlocul ucenicilor Săi, a transmis aceeași învățătură pentru toți, tineri sau bătrâni, cuvântul Său fiind întotdeauna apreciat de ascultători ca „având putere multă“(Luca 4,32). Încă din momentul întemeierii ei, Biserica a adresat lumii aceeași învățătură cu care Mântuitorul Hristos „sătura“ mulțimile însetate, doar că, după exemplul Sf. Apostol Pavel, a folosit o varietate bogată a formelor de expresie, „făcându-se tuturor toate, pentru a-i dobândi măcar pe unii“ (I Cor 9,22). Necesitățile pastorale pe care le manifestă societatea actuală, în special în contextul diferențierii profesionale și de statut social, din rândul credincioșilor, impun, de asemenea, o nouă categorie, și anume, mijloacele de pastorație intermediară, adică cele care se adresează grupurilor de credincioși constituite în cadrul parohiei, pe bază de gen (bărbați și femei), vârstă (copii, tineri, adulți, bătrâni), profesie sau îndeletnicire (intelectuali, muncitori, agricultori, etc). Dacă semnificația termenului pastorație are în vedere activitatea Bisericii în general, în cazul în care acest concept primește atributul tinerilor, el desemnează o preocupare relativ nouă a Teologiei și Practicii Pastorale. Originea etimologică a termenului de pastorație este, evident, latinescul pastor , care are ca echivalent în limba română cuvântul păstor, și care se referă la cel care îngrijește sau supraveghează o turmă. Mântuitorul Însuși S-a numit pe Sine „Păstor“ (Ioan 10, 11), iar ulterior, Sfinții Apostoli au preluat termenii de turmă și păstor (I Pt 5,2-4) făcând referire la obștea credincioșilor, respectiv la conducătorii duhovnicești ai acestora. Pe baza acestor referiri biblice, termenul de păstor a fost preluat și utilizat atât în practica eclesială, cât și în terminologia teologică, reprezentând pe conducătorul religios care păzește, supraveghează, călăuzește spre Dumnezeu sufletele credincioșilor, aceștia împreună formând „turma“ Bisericii. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, definea conceptul de pastorație ca fiind un echivalent al expresiei „grija de parohie“, și sublinia deosebirea fundamentală dintre acesta și termenii prozelitism sau propagandă. Misiunea (mitto, ere; missus) este forma vizibilă a iubirii Sfintei Treimi faţă de om, actualizată în cel mai eficient mod de Iisus Hristos şi lăsată ca moştenire Bisericii Sale, pentru mântuirea omului . Dumnezeu Treime se revelează pentru a intra în relaţie directă şi liberă cu omul, trimite pe Fiul în lume pentru a-l readuce la izvoarele comuniunii şi dă urmaşilor ca misiune: „Să vă iubiţi unul pe altul precum Eu v-am iubit” (Ioan 13,34 şi 15,17) şi „Mergeţi în toată lumea şi propoveduiţi Evanghelia la toată făptura; cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi” (Marcu 16, 15-16). Misiunea presupune în prealabil o chemare, o vocație. Pentru ca misiunea parohiei să fie înţeleasă şi receptată corect şi să determine interesul şi implicarea comunităţii parohiale, aceasta trebuie susţinută de o lucrare dinamică permanentă, ancorată în realitatea problemelor vieţii parohiale din partea preoților de la parohii. Experiența pastorală ne convinge din ce în ce mai mult că pulsul vieții unei Biserici naționale este dat de pulsul unității de bază, care este parohia. Din punct de vedere al legislației bisericești actuale, în Biserica Ortodoxă Romană "Parohia este comunitatea credincioșilor, clerici și mireni, de religie ortodoxă, așezați pe un anumit teritoriu, sub conducerea organelor locale ale puterii bisericești, în frunte cu preotul paroh". Este o definitie clară și precisă, asemanatoare cu definitia comunei sau a altei unități administrativ-teritoriale sau administrativ-sociale. Desigur, parohia a fost și este, de asemenea, și o structură administrativ-socială, dar de o formă cu totul aparte. Această structură administrativă a fost și rămâne determinată de un altar, deci de un loc sacru, și nu doar de un centru administrativ. Creștinii care se adună în jurul acestui altar fac aceasta, determinați de credință, nu de vreo ideologie. Cu alte cuvinte, parohia a fost si este forma de baza a structurii bisericești, constituită pe un teritoriu unde se săvârșește în mod statornic o lucrare sacră de persoane special abilitate în acest sens, unite într-o comunitate bisericească prin aceeași credință. Scopul parohiei nu este administrativ și organizatoric, deși, fiind din lume are și un asemenea aspect, pentru ca toți credincioșii să-L cunoască pe Dumnezeu, în Iisus Hristos, mesajul Său către lume și să trăiască potrivit acestui mesaj, în vederea mântuirii. De aceea centrul parohiei este sfânta biserică, iar viața ei o constituie lucrările sfinte săvârșite în Biserică și în spațiul parohiei. În acest spațiu se activează slujirile Bisericii: învățătorească, de conducere și sfințitoare. Aici sunt încercate forțele active ale Bisericii, aici se organizează opera de caritate a Bisericii, aici, în parohie, membrii ei apără tezaurul de credință al Bisericii și se ostenesc, după puterile și râvna lor, să și-l împroprieze. În zilele noastre, parohia, ca unitate bisericească de bază trece prin schimbări diverse, datorate, înainte de toate, ritmului în care trăiește, evoluează și se schimbă societatea însăși. Pe lângă o intensă lucrare pastorală, liturgică şi duhovnicească a preotului, în parohie trebuie desfăşurate şi alte activităţi. O activitate social-filantropică constantă, de identificare a cazurilor sociale şi de ajutorare a acestora prin implicarea comunităţii parohiale, contribuie şi la creşterea coeziunii între membrii parohiei. Parohia, pe lângă activitățile catehetice, acolo unde este posibil,  trebuie să desfăşoare o susţinută activitate educaţională prin organizarea permanentă a „Şcolii de duminică“, a unor cercuri de desen, pictură, muzică, meditaţii şi chiar a unor centre after-school prin implicarea profesorilor din parohie. În acest sens, o atenţie specială trebuie acordată cooperării cu instituţiile de învăţământ din parohie cu scopul educării copiilor. Parohia trebuie să fie factor de cultură prin organizarea periodică a unor astfel de evenimente (conferinţe, mese rotunde, concerte, ateliere de creaţie etc.) cu implicarea intelectualilor. Consolidarea vieții parohiale este nu numai o prioritate urgentă , ci ea trebuie să se facă în perspectiva unei învățături clare despre Biserică. Misiunea pastorală de azi cere în primul rând o aplicare a eclesiologiei. Acolo unde teologia și practica misionară și pastorală nu se desfășoară în conformitate cu docrina eclesiologică și cu spiritualitatea liturgică, ele riscă să fie ineficiente. Teologia și practica misionară va urmări organizarea, reconstruirea și consolidarea parohiei, ca imagine concretă a bisericii la nivel local, în așa fel încât parohia să dervină o comunitate liturgică, spirituală și socială în contextual lumii de azi ca mare forță mărturisitoare locală. Preotul este trimis în parohie și pentru slujbele religioase, dar mai ales, foarte important, să adune și să compună o comunitate creștină autentică în jurul Altarului , folosindu-se de toate mijloacele misionare, liturgice și pastorale. Cea dintâi condiție și calitate a identității creștinului o constituie primirea în comunitate prin primirea Evangheliei și a Sfintelor Taine și participarea totală la viața acesteia. Învățătura ortodoxă despre mântuirea în Biserică presupune o dublă relație a omului cu Dumnezeu în Iisus Hristos, El rămâne mereu deasupra Bisericii, pentru a atrage pe credincioși la comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii. Potrivit Statutului pentru organizarea şi funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, prin parohie înțelegem comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici şi mireni, situată pe un anume teritoriu şi subordonată centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ şi patrimonial, condusă de un preot paroh numit de Chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective . Din punct de vedere spiritual, parohia este comunitatea în care se mântuiesc cei ce, prin Botez, Mirungere şi Euharistie, au devenit creştini ortodocşi. În parohie, la fel ca în familie, învăţăm să ne rugăm împreună, să ne bucurăm împreună şi să avem compasiune faţă de cei care trec prin suferinţă sau prin tristeţea pierderii celor dragi. Parohia este marea familie spirituală a familiilor conjugale. Parohia în sens biblic înseamna a fi împreună în comunitate, această împreună lucrare este de natură sacramentală deoarece Duhul Sfânt Însuși creează structura indispebsabilă oricărei comunități creștine . Biserica nu este o asociație voluntară, ci ea este inclusă ca sacarament, ca organ al comuniunii în iconomia mântuirii, având ca model pe Dumnezeu-Sfânta Treime.     Rolul preotului este acela de a folosi toate mijloacele liturgice, catehetice, misionare și pastorale, să folosească toate aceste instrumente pentru a face ca fiecare credincios să crească spiritual, ca membru al trupului lui Hristos, care se realizează în mod concret în comunitatea parohială. Ținta tuturor acțiunilor misionare și pastorale este în primul rand de a crea o atitudine liturgică și comunitară în rândul credincioșilor, atitudine care decurge din apartenența lor la Biserică. Parohia este unitatea sau partea componentă cea mai mică a Bisericii locale, din punct de vedere al vieții creștine, comunitatea în care lucrează Harul lui Dumnezeu prin slujitorii Lui și în care trebuie să se integreze orice creștin, pentru a face parte din Biserică și a dobândi mântuirea. Parohia nu este o simplă unitate administrativă sau geografică, o instutuție care urmărește anumite interese, ci ea constituie în primul rand o unitate spirituală, o familie de credincioși în sânul căreia se realizează de fapt mântuirea și ai cărei membri sunt uniți prin identitatea credinței și a vieții religioase fiind grupați în jurul unui Altar sau a unei biserici și al aceluiași slujitor . În acest cadru restrâns se desfășoară de fapt lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos în lume, prin puterea Duhului Sfânt, care lucrează prin slujitorii Săi, după cum se desfășoară mai larg în cadrul eparhiei sub conducerea episcopului. Rolul preotului nu este doar să vorbească sau să predice princiipiile Evanghelice, ca un profesor de la catedră, ci prin trăirea lui adevărată să dea importanţă doctrinei şi moralei creştine. Curăţia morală şi sfinţenia vieţii, despre care am menţionat mai sus, este de fapt rezultanta sau suma unor virtuţi sau calităţi creştine care trebuie să împodobească calitatea oricărui preot. Sfinţii Părinţi, îmbină aceste virtuţi cu o înaltă ştiinţă teologică, au înţeles mai adânc vrerile lui Dumnezeu şi ca urmare au elucidat unele probleme teologice, uneori atât de controversate. În aplicarea lor practică, aceste concluzii sunt întotdeauna roditoare şi actuale. Părintele Stăniloae, vorbind atât de frumos despre darurile pe care le împărtăşeşte preoţia specială credincioşilor, zice: “Numai unde sunt bucuriile şi mulţumirile ce le prilejuieşte preoţia prin trăirea bunătăţilor darurilor dumnezeieşti şi prin comuniunea cu intimităţile nepreţuite ale sufletului, există şi cutremurul responsabilităţii. E ceea ce zice Psalmistul ( Psalmi 2,9), “Slujiţi cu frică Domnului şi vă bucuraţi lui cu cutremur”. Viaţa duhovnicească a preotului, trebuie să se regăsească, în primul rând, într-o bună trăire şi convieţuire faţă de toţi cei pe care îi are sub păstorire. El este ca o carte deschisă şi îşi duce existenţa ca într-o casă cu pereţii de sticlă prin care se vede tot . Se vede cât de mult se îngrijeşte de viaţa lui, de familia lui, cât de mult munceşte şi cum se roagă. Preotul este pentru oameni “lumina” de pe vârful unui munte înalt, care se vede de pretutindeni şi care orientează corabia vieţii tuturor, precum farul pe mare în nopţile cu întuneric greu şi furtuni care acoperă luna şi stelele. Preotul trebuie să fie într-o continuă slujire, într-o continuă misiune.nu În viaţa preotului trebuie să existe şi activităţi pastorale, el învăţându-i pe oameni, tâlcuindu-le cuvintele, învăţăturile, minunile şi întâmplările, Jertfa şi Învierea Mântuitorului, în aşa fel încât acestea să le fie îndreptar de viaţă, încredinţarea iertării şi a mântuirii. De reţinut este faptul că preotul nu trebuie să fie pentru sine, ci pentru parohie. Mai precis, preotul este al parohiei şi al parohienilor. E părintele lor . Ca trimis al lui Hristos (Ioan 20, 21-23) preotul are misiunea și datoria de a vesti Evanghelia și a oficia Sfintele Taine, de a îndruma credincioșii pe calea mântuirii (Matei 28, 19-20). În această calitate el este cel care inițiază, coordonează toate mijloacele și metodele indicate pentru binele și progresul spiritual al parohiei, răspunzând de fiecare credincios în parte pe plan religios. Membrii oricărei parohii sunt diferiți între ei , ca vârstă, stare materială, nivel cultural, dar ceea ce-i unește este lucrarea Duhului Sfânt după cuvântul Sfântului Apostol Pavel:..”noi toți într-un Duh ne-am botezat pentru ca să fim un singur trup” În relaţie cu parohia, preotul are un rol determinant în viaţa şi preocupările credincioşilor, nu numai în domeniul vieţii religios-morale, ci şi al vieţii sociale. El este, nu numai preot, ci şi membru al societăţii în care trăieşte, participând la întreaga viaţă socială şi cetăţenească a comunităţii sale. În rezolvarea problemelor de acest gen, atitudinea şi contribuţia preotului sunt edificatoare pentru credincioşi. Încrederea acordată preotului prilejuieşte acestuia posibilitatea de a cunoaşte îndeaproape viaţa de familie a păstoriţilor săi, cu bucurie, greutăţile sau cerintele acesteia şi de a interveni cu sfatul sau cu autoritatea sa, ori de câte ori este nevoie. El se apropie astfel de credincioşi, nu numai ca preot, ci şi ca om. În Biserica Ortodoxă Română, legătura dintre preot şi credincioşi este o realitate care se manifestă pe multiple planuri. Preotul nu este doar un simplu delegat sau ales al comunităţii şi nici doar un trimis al episcopului impus comunităţii. El este în egală măsură întărit cu autoritatea episcopului şi primit cu voia şi dragostea credincioşilor. În multe cazuri, preotul se stabileşte definitiv într-o parohie, care devine câmpul său de lucru şi de care el se leagă nu numai sufleteşte, ci şi cu toate rosturile sale omeneşti. Predica nu poate fi înlocuită cu nimic (nici măcar cu o "slujbă frumoasă) , cultul nu înlocuiește predica, ci ea face parte din cult. Modul în care va fi rostită trebuie adecvat situației în care ne găsim. Dacă în parohie sunt secte, nu poate fi neglijată prezența lor. Nu trebuie să predicăm ca și cum n-am avea sectari in parohie sau să lăsăm în parohie predica pe seama sectarilor, noi punându-ne la adăpostul bogației cultului. Cu toate că trebuie făcută și rostită cu competență, predica nu trebuie transformată în invective și în polemici inutile, nici măcar atunci când combatem sectele care ne tulbură viața parohiei. Și aceasta, dintr-un motiv foarte simplu: inițial sectele se insinuează timid, aparent lipsite de apărare, părând că sunt slabe și neputincioase, iar omul se va solidariza cu cel slab. Nu trebuie uitat, desigur, că prima predică misionară a preotului este modul său și al familiei sale de comportare în parohie. În egală masură este responsabilă de succesul misionar comunitatea însăși, ca și de succesul sectelor în interiorul parohiei. Slujbele cu caracter ocazional pot fi tot atâtea mijloace prin care se va putea face misiune, dat fiind că în aceste ocazii (botez, cununii, sfeștanii, înmormantari) participă credincioși mai puțin practicanți, necredincioși și chiar adepți ai altor credințe. Pot fi utilizate conferințe cu caracter religios, iar în centrul lor trebuie sa fie, Sf. Scriptura, cartea la care fac referință sectele. Putem folosi pentru diverse acțiuni, serviciile mass-media (presa scrisă, radioul și televiziunea). Prezența preotului în diverse comisii mixte poate depăși prejudecațile unora și ne poate apropia pe unii de alții. Aceasta poate constitui pentru noi un fel de ușă ascunsă prin care să facem să patrundă ideile noastre în medii care până acum se arătau închise față de orice mesaj creștin. Evenimentele de familie ale credincioşilor, cu caracter religios sau popular, aduc pe fiecare preot în contact cu fiii săi sufleteşti, în toate momentele importante ale vieţii acestora. Preotul este prezent în mijlocul credincioşilor, părinte care îndrumă întrega viaţă religioasă şi morală a obştei creştine din parohie. Lucrarea sa, nu este aceea a unui profesionist oarecare, ci a unui părinte iubitor, care se identifică permanent cu viaţa credincioşilor, bucurându-se de respectul şi încrederea acestora. Prin harul special primit la hirotonie, precum şi prin misiunea pe care o îndeplineşte. Slujbele religioase săvârşite în Biserică sau în afara Bisericii, la casele credincioşilor, la cererea acestora, în diferite împrejurări, sunt tot atâtea prilejuri de cimentare a legăturilor dintre preot şi credincioşi, ce-i are spre păstorire şi prin aceasta, de consolidare a unităţii parohiei şi de propăşire a vieţii religioase. Există astăzi o enormă sete spirituală în inimile oamenilor şi este datoria noastră să le răspundem, să-i ajutăm în căutarea lor, mai ales făcându-le accesibile comorile ce ne-au fost încredinţate. “Dacă cineva este de bună credinţă şi caută cu sinceritate şi smerenie, oare nu-i va îndruma Dumnezeu pe calea cea bună dându-i ceea ce îi trebuie?” Sfântul Serafim ne spune că cine dobândeşte pacea lăuntrică, acela poate tinde către mântuire . Să ne facem lăcaş în Dumnezeu şi vom putea conduce şi pe alţii la El. Aceasta este misiunea preotului din parohie. Păstrând în permanenţă legătura cu păstoriţii săi, cercetându-i şi cunoscându-le toate problemele, preocupările şi năzuinţele sufleteşti, preotul este întotdeauna alături de credincioşii săi, sprijinindu-le şi întărindu-le întreaga lor viaţă duhovnicească. După cum ştim, preotul este căsătorit, avânt soţie şi copii ca şi ceilalţi credincioşi. Prin familia sa, el se integrează în viaţa socială a parohiei situându-se din acest punct de vedere nu deasupra credincioşilor, ci alături de ei. Soţia preotului se bucură şi ea de un respect deosebit. Împreună cu familia sa, preotul participă la cele mai multe evenimente din viaţa enoriaşilor, cum ar fi: botezuri, nunţi, aniversări, sau la cele din viaţa socială şi obştească. Este foarte importantă activitatea preotului în parohie şi de el şi familia lui depind în mare măsură sufletele păstoriţilor săi. Prin structura şi aspectul ei liturgic, Biserica Ortodoxă este o Biserică misionară” . Un alt principiu esenţial al misiologiei ortodoxe este proclamarea Evangheliei prin doxologie şi prin Liturghie . În Liturghie se exprimă şi sunt reprezentate toate evenimentele mântuitoare din viaţa Domnului Iisus Hristos. Retrăind toate acestea, creştinii devin „hristofori”, adică se unesc cu Hristos prin Trupul şi Sângele Său, aflând că „bun este Domnul” (Psalmi 34, 4). „Cultul, în general, şi în special Sfânta Liturghie, constituie locul în care creştinii sunt pregătiţi pentru misiune, pentru a fi martori, adică vestitori, trăitori, împlinitori ai Evangheliei lui Hristos” . De aceea, este foarte importantă orientarea misionară a parohiei, care este celula de bază a Bisericii universale. Dacă parohia nu este orientată misionar, atunci întreg trupul Bisericii are o lipsă în ceea ce priveşte misiunea Cea mai urgentă obligaţie misionar – pastorală este restabilirea şi consolidarea unităţii spirituale a parohiei şi întărirea conştiinţei de apartenenţă la comunitatea parohială ca trup eclesial al lui Hristos. Consolidarea unităţii şi a vieţii parohiei, care nu se mai prezintă ca o comunitate sociologică compactă, presupune înnoirea mijloacelor şi posibilităţilor misionar – pastorale existente, dar şi crearea unor noi forme de pastoraţie. În principiu, preoţii dispun de toate mijloacele liturgice, pastorale şi misionare, dar ele trebuie să fie folosite în perspectiva unui plan pastoral clarvăzător şi organizat. Pentru aceasta preotul trebuie, în primul rând, să constate cu realism starea parohiei, cu toate posibilităţile, crizele şi deficienţele ei şi să refacă unitatea spirituală a acesteia. Preotul este trimis în parohie nu să presteze servicii religioase pentru indivizi, ci să adune şi să realizeze o comunitate creştină autentică unită prin aceeaşi credinţă, spiritualitate liturgico – sacramentală, mărturie şi slujire. Parohia este deci o unitate spirituală, o adunare de cult văzută, locală, este un organism colectiv alcătuit din preot şi credincioşi de ambele sexe, de toate vârstele, cu stare socială şi nivel cultural diferite. Folosind aceleaşi metode de două mii de ani, păstorii de suflete, având modele pe Mântuitorul Iisus Hristos, pe Sfinţii Apostoli şi pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii au ştiut şi vor şti de fiecare dată să adopte metodele şi mijloacele cele mai potrivite pentru promovarea credinţei, a adevărului, a binelui şi a dragostei între oameni. În încheiere am să supun atenţiei trei fraze rostite de vicepreşedintele Parlamentului European, fraze care mi s-au părut foarte interesante drept pentru care le etalez după cum urmeză: “Religia este confundată cu fundamentalismul. Suntem împotriva fundamentalismului dar susţinem religia pentru că religia este o dimensiune a omului” “Când se încearcă să se construiască o societate fără Dumnezeu acest lucru provoacă probleme foarte grave” “Europa atee mai devreme sau mai târziu va dispărea, se va dizolva” Frazele acestea demonstrează că nu se vrea o Europă atee şi de aceea suntem datori ca fiecare dintre noi să urmăm cuvintele Sfântului Apostol Petru care ne îndeamnă: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste” (I Petru 5,2).
BILBLIOGRAFIE
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ; tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982. 2. AGHIORITUL Cuviosul PAISIE, CU DURERE ŞI DRAGOSTE PENTRU OMUL CONTEMPORAN, Vol. 1, Editura Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000. 3. IDEM, TREZIRE DUHOVNICEASCĂ, Vol. 2, Editura Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000. 4. IDEM, NEVOINŢĂ DUHOVNICEASCĂ, Vol. 3, Editura Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2001. 5. IDEM, VIAŢA DE FAMILIE, VOL. 4, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003. 6. BĂLAN, Arhimandrit, IOANICHIE, CĂLĂUZĂ ORTODOXĂ ÎN FAMILIA CREŞTINĂ, Vol. 2, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1997. 7. BEL, PR. PROF. DR. VALER, MISIUNE, PAROHIE, PASTORAȚIE, Editura Renaștrea, Cluj-Napoca, 2006. 8. BOCA, Pr. ARSENIE, RIDICAREA CĂSĂTORIEI LA ÎNĂLŢIMEA DE TAINĂ, Editura Agaton, Făgăraş, 2002. 9. BUGA, Pr. Prof. ION, PASTORALA CALEA PREOTULUI, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, Sfântul Gheorghe, 1990. 10. BRANIȘTE, Pr. Prof. ENE, RADU, Pr. Prof. DUMITRU, PAROHIA – CADRUL NORMAL DE TRĂIRE A VIEȚII CREȘTINE în vol. ”Îndrumări Misionare”, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986. 11. COMTE FERNAND, CĂRŢILE SFINTE, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994. 12. COMAN, Pr. Prof. Dr. IOAN G. PATROLOGIE, Editura Sfânta Mănăstire Dervent, Constanţa, 1999. 13. CORNIŢESCU, Pr. Prof. Dr. EMILIAN, ARHEOLOGIA BIBLICĂ, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1998. 14. CREŢU, Pr. CONSTANTIN, DEMNITATEA PREOŢEASCĂ, Editura Episcopiei Buzăului, nr. 8, Buzău, 1999. 15. DANIEL, ÎPS. FAMILIA CREŞTINĂ AZI, Editura Trinitas, Iaşi, 1995. 16. DUMITRESCU, SORIN, 7 DIMINEŢI CU PĂRINTELE STĂNILOE, Editura Anastasia, Bucureşti, 1992. 17. KALISTOS WARE, ÎMPĂRĂŢIA LĂUNTRICĂ, Editura Christiana, Bucureşti, 1996. 18. LEGIUIRILE BOR, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1983. 19. MIHĂLŢAN, P.S, IOAN, PREOŢIA MÂNTUITORULUI HRISTOS ŞI PREOŢIA BISERICEASCĂ, Editura Episcopiei Oradea, Oradea, 1993. 20. IDEM, SEMINŢE DIN ŢARINA CUMINŢENIEI, Vol. 2, Editura Episcopiei Oradea, Oradea, 1993. 21. MITROPOLIA TRANSILVANIEI, CREDINŢĂ ORTODOXĂ ŞI VIAŢĂ CREŞTINĂ, Sibiu, 1992. 22. NIFON ARHIEP. CONF. DR. MIHĂIŢĂ, MISIOLOGIE CREŞTINĂ, TÂRGOVIŞTE 2002. 23. NECULA, Pr. Prof. Dr. NICOLAE, CE SUNT VIZITELE PASTORALE, CÂND SE FAC ȘI CE ROL AU ELE ÎN ACTIVITATEA PREOTULUI, în vol. ” Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică”, volum 3, Editura IBMBOR, București, 2004. 24. PLĂMĂDEALĂ, IPS. ANTONIE, BISERICA SLUJITOARE, SIBIU, 1986. 25. IDEM, PREOTUL ÎN BISERICĂ, ÎN LUME ACASĂ, SIBIU, 1996. 26. PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI, SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1990. 27. IDEM, SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1989. 28. ROSE, IEROMONAH, SERAFIM, ORTODOXIA ŞI RELIGIA VIITORULUI, Editura Cartea Moldovei, Chişinău, 1995. 29. SIBIESCU, Pr. Prof. Dr. VASILE, SLUJIREA PREOTULUI TRĂITOR ÎN FAMILIE, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 1989. 30. ZĂVORÂTUL, SFÂNTUL TEOFAN, ÎNVĂŢĂTURI ŞI SCRISORI DESPRE VIAŢA CREŞTINĂ, Editura Sophia, Bucureşti, 2001.
Preot Sebastian Gabriel TUDOR
© 2017 - Parohia Maia Catargi

Powered by NETCreator & Lacasuri Ortodoxe